Azi, la Buzău, conferință despre viața și activitatea istoricului C-tin Giurescu, primul din familia celor trei celebri istorici români

Istoricul Dinu C. Giurescu, nepotul lui C-tin Giurescu, a rememorat în 2009 pentru ziarul Adevărul o dramă de familie.

Bunicul său, academicianul Constantin Giurescu, a fost răpus de teribila pandemie – „gripa spaniolă” în 1918.

S-a întâmplat în octombrie 1918. Atunci, la sfârşitul Marelui Război, 50 de milioane de oameni au murit în Apocalipsa denumită medical „gripă spaniolă“ (Spania a raportat din start cazurile cu care s-a confruntat, ibericii fiind neutri în război).

Jumătate din populaţia de atunci a lumii a fost infectată. Dincolo de virulenţa extremă a frapat publicul-„ţintă“. Grupurile de risc (copii, bătrâni) au scăpat uşor.

În schimb, au murit foarte mulţi tineri. Tinerii care nu apucaseră să moară în război.

„Rugaţi-vă!“

În acel octombrie 1918, Constantin Giurescu avea 42 de ani şi o viaţă care arăta că, uneori, da, totul este posibil. A fost primul din familie care a mers la liceu şi la facultate. A predat la cel mai mare liceu din Focşani şi apoi a conferenţiat la Universitate, în Bucureşti. În timpul războiului, într-o Românie pe jumătate ocupată, a fost secretar general la ministerul care se ocupa cu învăţământul. Avea şi trei copii, deja mari, cu Elena Antonescu, fiica unui negustor din Focşani. În toamna aceea, când războiul îşi închidea rănile, Constantin Giurescu era convalescent după un tifos exantematic. Organismul său fragil era vulnerabil în faţa gripei spaniole. Virusul îl aduseseră soldaţii, de pe front. „A murit la două săptămâni după ce s-a îmbolnăvit“, spune Dinu C. Giurescu. „Tot ce ştiu despre bunicul, ştiu de la tata, care avea 17 ani atunci. A urmat drumul bunicului, iar eu l-am urmat pe al lui. Suntem la a treia generaţie de academicieni şi de istorici. În zilele de agonie ale bunicului, tata mi-a povestit că a fost la biserică, împreună cu fratele şi sora lui. Bunica le-a spus imperativ: «Rugaţi-vă!». Şi s-au rugat ca niciodată înainte. Nu era însă nimic de făcut, pentru că nu existau antibiotice”. După moartea soţului, Elena Antonescu a refuzat să-şi revină: “Era o femeie neînduplecată. Avea trei copii, dar a decis că nu mai are rost. N-a mai vrut să trăiască. A murit în 1920, de inimă rea”.