De ce alții au reușit și românii nu ? Citește un articol care te va pune măcar puțin pe gânduri

Ieri m-am întors după o vizită cu mașina în Croația, mai exact la Zagreb. Știam dinainte despre ambiția, corectitudinea și hărnicia croaților, despre faptul că sunt înaintea noastră, iar ecartul se mărește. Dar ce am văzut mi-a depășit așteptările. 

De asemenea, știam despre croați că sunt un neam de câștigători, că în sport sunt printre primii în lume la mai toate disciplinele, deși țara numără doar  4,5 milioane de locuitori. Am vrut să spun că sunt un neam dat naibii, dar veți vedea câteva rânduri mai jos că expresia nu e potrivită în acest caz.

În Croația nu am văzut gropi în asfalt, hârtii aruncate pe jos, cerșetori și nici măcar oameni săraci, cu haine ponosite și pantofi scâlciați. Cineva de lângă mine insista asupra seninătății, lipsei de griji, optimismului și bucuriei de a trăi de pe chipurilor celor întâlniți pe stradă.

Nu mint deloc când spun că nu am văzut în două zile la Zagreb și nici  pe drumul dinspre și înspre Ungaria niciun polițist sau mașină de poliție! Deși din cauza unei probleme la autoturism ne-am deplasat cu greutate, nu ne-a claxonat nimeni, nu ni s-au dat flashuri.

În Croația, la țară, n-am văzut pe nimeni stând la bârfă pe băncuța din fața porții. De fapt, precum am constatat în Austria în urmă cu câțiva ani, n-am prea zărit pe nimeni pe stradă în după-amiaza în care am traversat Croația până la Zagreb. Casele erau îngrijite, fără gard sau cu unul decorativ de doar un metru, iar cetățenii lipseau, precum în acele filme SF în care o molimă nimicește populația, iar orașele rămân goale. Semn că localnicii sunt extrem de ordonați, iar ora de odihnă e respectată cu sfințenie.  

Zagrebul e un oraș plin cu biblioteci, muzee, teatre, expoziții de artă. Mulți tineri, studenți, fete frumoase, cochete, ce umplu terasele din centrul orașului la prânz și seara. După ora 23.00, de asemenea, nu mai e nimeni pe stradă, toți se retrag pentru a se odihni pentru a doua zi.

„Nu uita că țara asta a trecut printr-un război teribil, de cinci ani, cu Serbia, în care 30% din țară a fost distrusă”, mi-a spus buzoianul care m-a invitat acolo și care cunoaște extrem de bine, din interior, Croația. Însă, acest articol, l-am scris pentru următoarele cuvinte ale prietenului meu, explicația sa la întrebarea de ce ei pot și noi, românii, nu. Cuvintele sale m-au pus pe gânduri, m-au dezarmat chiar, tocmai pentru că realizam printre rânduri că rostesc adevărul și că la noi e altfel, greșit. Sper că aceia care vor citi următoarele rânduri, mireni sau clerici, vor lua aminte.

„Spre deosebire de noi românii, croații sunt chiar credincioși. La ei, sâmbăta și duminica bisericile sunt arhipline. De la slujbă nu lipsește nimeni. Au și ei uscăturile lor, dar sunt doar câțiva. Marea majoritate sunt oameni serioși, muncitori, educați, corecți, cu frică de Dumnezeu. Lucru extrem de important, la catolici, preoții au har și nu sunt deloc interesați de bunurile materiale. Pe lângă faptul că nu se căsătoresc, preoții catolici nu au deloc avere. Sunt săraci, cum s-ar spune la noi. Stau într-o locuință modestă de pe lângă biserică, primesc o sumă de la stat, strictul necesar unei vieți decente. La fel călugării și călugărițele. În rest, preoții și  călugării fac zilnic ceea ce ar trebui să facă și la noi. Activități filantropico-sociale. Ajută oamenii bolnavi, aflați în năpastă, și rudele lor. Când cineva are un necaz, preotul află imediat și-i bate la ușă pentru a-i oferi ajutor și alinare. Călugărițele lucrează prin spitale și așezăminte sociale, nu muncesc la mănăstiri pentru ca acestea să dobândească averi. Cum să nu fie oamenii apropiați de biserică și cler, când sunt înconjurați cu atâta atenție ? Preotul e ca un prieten sau o rudă a familiei, vorbește cu fiecare, știe despre fiecare, cu bucuriile și necazurile lui”.