Viața pe cartelă, la lumânare și în frig

Sigur, trăim melancolii, mai ales după o vârstă. Melancoliile pot fi individuale, dar și colective. Societatea noastră are tendințe, destul de sporadice, dar totuși are tendințe, să regrete viața în comunism.

Timpul scurs nu este suficient de lung, pentru a schimba mentalități. Încă ne luptăm cu noi și între noi. Încă suntem indeciși. Este însă suficientă vreme pentru a uitata răutăți și pentru a ne aduce aminte idilic, despre viața rece din vremea Războiului Rece.

Da, era o viață rece. O viață a cușmelor și paltoanelor. o viață a  cozilor la adidași de porc și la sticlele acelea de lapte cu gura largă.

La banane, nu era coadă. Nu se găseau, pur și simplu. Sau poate se găseau pentru cei de la Partid.

Era în Epoca de Aur o viață pe cartelă și cu ulei la polonic, o viață în beznă și plină de propagandă. Mâncarea era o vânătoare zilnică, plină de umilințe de compromisuri. Cartela cu bife pentru fiecare jumătate de pâine, cât se cuvenea fiecărui membru al familiei, nu te scăpa de coadă.

Lumina era era întuneric

Între orele 17 și 21 stăteai la lumânare, în inima orașului. Iar când venea, în sfârșit, curentul, în uralele noastre, care stăteam printre blocuri, începea ora de transmisie a Televiziunii Române. Jumătate din timp îl vedeam pe Tovarășul și câteva știri externe despre dezarmare și pace, ori despre șomajul și sărăcia din Vest, iar cealaltă jumătate era dedicată filmului românesc, în general muncitoresc și propagandistic.

Când era un film istoric, era sărbătoare

Și să nu credeți că era totul doar atât, mai era un desen animat duminica, pe la prânz, când programul televiziunii era mai generos. Da, programul era uneori mai întins – la congresele partidului-, dar nu prea rezista televizorul. Un pumn peste milieul așezat deasupra televizorului, făcea protagoniștii să nu se mai dea peste cap. Îi potolea puțin, până ce lămpile deveneau incandescente și se cerea oprit.

Oricum, se auzea mereu un țăcănit la televizor, glumeau cu subînțeles dar și cu frică, adulții. Cine era țăcănitul? L-au împușcat până la urmă, iar acum se aud pe zeci de posturi tv, fără valoare, larve din trupul lui, la fel de bolnavi de patima manipulării și minciunii.

Așadar, zilele erau la fel, viața era la fel de falsă. Doar anotimpurile mai schimbau câte ceva.

Dintre toate lunile anului, îmi amintesc de februarie. Nu știu de ce dar această lună o simt în oase. La Buzău bate un vânt care trece prin toate, iar atunci trecea printre giurgiuvele strâmba ale blocului, de la primul vânt de toamnă, la ultima adiere de primăvară. Românii produceau de toate, produceau mult, construiau. Făceau și blocuri, și giurgiuvele, și mașini. Însă mai nimic nu era drept. Și fiindcă veni vorba de mașini…Știți cum se verifica dacă o Dacia este etanșă? Dădeau drumul la o pisică în interior. Dacă nu avea pe unde scoate capul, mașina era bună de livrare. O primeai după cinci ani, așa că nu avea rost să mai ridici și pretenții.

Să ne întoarcem în luna februarie a Epocii de Aur

Cu biroul așezat în cameră să vină lumina din stânga, lipit de caloriferul de fontă veșnic rece, cu un radiator cu rezistențe care încălzea cât de cât așternuturile, când era curent electric, încercam să păcălim iarna și să-l păcălim pe februarie. Fiind aproape de primăvară, februarie era tratat cu mult dezinteres de rețeaua de termoficare.

Ne luptam să păcălim frigul, să păcălim becul cel stins, să păcălim apa caldă care venea mai mul rece și după ce lăsai să curgă jumătate de oară, sperând că din călâie se va face caldă. Nu se făcea, dar îți era dor de ea chiar și așa, când erai nevoit să te speli la lighean.  Cu apa caldă te vedeai doar miercurea și vinerea. Lux imens și semn de civilizație, nu poți nega.

Cam așa era. O fi fost bine, o fi fost rău?

Ieșit din casă spre școală sau spre zilnica coadă la alimente, dădeai de vântul lui februarie. La Buzău mereu a fost vânt. Suntem la capăt de Bărăgan și aici, la poale de dealuri și munți, trebuia să se oprească și vântul. Se oprea și se mai întorcea odată în oraș. Se insinua peste tot. Trecea prin canadienele destul de trist colorate, prin fesurile, de pna, prin cizmulițele care etanșau prost și nu și nu țineau apa departe la întâlnirea cu bălțile. Doar căciulie rusește erau sigure, dar noaptea nu puteai dormi cu ele. Tot un fes îți puneai…

Era frig în casă, frig afară. În camera de pe colț se ținea piftia, iar în școli stăteai cu mânuși. Doar mergând pe jos te mai dezmorțeai, asta dacă nu te opintea vântul.

Simțeai, mai ales pe unde se află Casa de Cultură a Sindicatelor, un vânt care intrase în oraș și nu mai avea pe unde iasă.

Urla, bocănea, te împingea pe zecile de bălți transformate în patinoare naturale.

Puteai să-i faci în ciudă vântului. Te urcai în autobuzul 7, pentru o stație, evident, fără bilet. Nu era chioșc decât în centru și la Crâng. Te încălzeai brusc. Deși vântul bătea și el nebun pe la fracturile burdufului, intrai pe sub haine groase și genți care te loveau la fiecare legănat.

Transpirai de atâta înghesuială. Era singurul loc cald, în care urcai, nu pentru viteza deplasării – pe jos făceai tot cam atât -, ci pentru puțină căldură.

Controlorul nu venea niciodată, pentru că nu avea pe unde, iar dacă venea și te legitima, evident, nu spuneai unde lucrezi sau înveți, salvat viind de canadiana pusă deasupra numărului matricol de la uniforma aproape neagră.

Extrapolând puțin, îmi amintesc că mai erau și răspunsuri … șmecherești la întrebarea: ce ocupație ai? Se mai răspundea de genul …lucrez la un pulovăr, mai am o mânecă și-l termin. Hazul era general. Erau glumele epocii. Atunci nimeni nu putea fi fără loc de muncă, chiar dacă se făcea că muncea așa că…avea și glumița miezul ei.

În fine, mă reîntorc la traseu. Mă revedeam la coborâre din autobuz, în cazul rar în care-l luam, cu vântul. Crângul îl mai ținea în frâu, Însă odată ajuns în apartamentul așezat spre nord, îl simțeam mai rău ca niciodată. Între geamuri erau puse tot felul de pernuțe sau zdrențe, după posibilități, dar vântul de Buzău trecea și făcea din lumânarea care înlocuia becul, un fluture care ba urca, ba cobora.

Nu o stingea, dar nici nu o lăsa până ce nu întindea pe caiet toate umbrele care-i treceau prin cap.

Tăiam în februarie un fel de provizorat. Așteptam să se termine. Să crească ziua mare. Să plece vântul dintre geamuri, din urechi și din flacăra roșie a lumânării. Nu așteptam Paștele – sau mai bine zis ne făceam că nu-l așteptăm -, ca se deranja regimul care atunci, în aceea zi, te trimitea mai cu foc la muncă, pentru îndeplinirea planului cincinal.

Sigur, vor fi unii care vor spune: eu o duceam bine! Lucram la abator și furam carne, sau lucram pe la partid și luam de la Bufetul partidului. E adevărat. Așa era. Mai toată lumea pleca cu ceva acasă, sustras de unde lucra … și apoi se făcea trocul. Fiecare putea completa ceea ce lipsea celuilalt. Nimic de zis, românul se descurca…dar asta era viață?!

Așa era, pe scurt! Să mă contrazică cine a trăit atunci. O fi fost bine, o fi fost rău?! Merg să dau căldura puțin mai încet, din termostat, și să-mi pregătesc un seic de banane. Rămâneți. Mă întorc să mai vorbim despre trecut. Ne auzim pe mobil sau pe …chat. Azi toți  avem telefon.

prof. dr. Paul Negoiță